Pentru prieteni

Astazi am fost sunat de unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din totdeauna. Raspund la telefon, ma intreaba daca sunt ocupat si eu ii raspund din reflex "Nu, spune repede!" Apoi m-a cuprins rusinea. Vroia sa stam de vorba doar, lucru pe care l-am si facut pret de o ora mai apoi. Dar gestul il facusem deja. Si-am stat apoi sa ma gandesc ca probabil am devenit unu dintre cei mai rai prieteni pentru cei cu care am crescut si am facut atatea impreuna. Desi povestile intamplarilor cu ei le impartasesc tuturor, tocmai sa povestesc cu ei am "uitat". De fapt nu am uitat, dar mi se pare mie ca nu mai am timp. Cat de dobitoc pot fi. Tocmai cu ei nu am timp. E bine ca am timp sa dau indicatiile "nesimtitilor" (va urma un post doveditor in care voi evidentia, diferentia si critica aceasta categorie) la servici, e bine ca am timp sa vorbesc la telefon cu toate departamentele companiei unde lucrez pentru a prezenta un raport unui colaborator cu pretentii de sef cand l-as putea indruma sa si-l ia singur. De lucrurile care nu imi plac gasesc timp.
Nu am insa, timp sa imi sun prietenul cel mai bun in Anglia, nu am timp sa vorbesc prea mult cu parintii mei sau sunt prea ocupat sa dezbat pe indelete situatia sociala si politica cu prietenul Dietrich asa cum o faceam in anii trecuti, saptamani la rand pana la cele mai indecente ore din noapte. E adevarat ca distanta care ne desparte inevitabil schimba ceva intr-o prietenie.
Insa situatia nu imi place si tocmai de aceea m-am hotarat sa scriu acest post, ca un manifest pentru actiunile pe care am sa le intreprind pentru a pastra prietenia acestor oameni minunati, care sunt departe. Pentru ca intotdeauna am cautat sa urmez indeaproape ceea ce tatal meu mi-a spus cand eram mic: "Familia si prietenii sunt cei mai importanti! Ai grija de ei!"
Si pentru ca s-ar gasi si timp, doar ca nu imi place s-o recunosc atunci cand sunt mustrat pentru delasarea mea.

P.S.: Poza asta mi-a adus aminte de o perioada a copilariei mele in care prietenul meu Erik ma ajuta sa invat sa ma dau pe o bicicleta mare. Avea o "semicursiera" (ce cuvinte aveam, imi provoaca un fior amintindu-mi de ele) grea, zici ca era pamant, si el statea la etaju' 7 si eu aveam 20 KG ud. Si ma trezeam la 7 dimineata ca eram entuziasmat, si incepeam sa urlu prin fata blocului, ca interfon la Lupeni prin anii '90 era echivalentul iPhone-ului intr-o colonie de asistati social, si tipam vreo 10 minute timp in care se mai revolta si cate un vecin. Intr-un tarziu dupa ce raguseam si ma durea gatu' de la atat privit in sus, se deschidea si geamu' la etaju' 7. "- Ce-i mah?" "- Erik imi aduci bicicleta?". Si nu-mi aduc aminte sa nu mi-o fi adus vreodata. Si ma dadeam cu bicicleta pana se trezea el de tot. Si venea si el sa ne plimbam, iar pe la pranz mergeam la masa si ascundeam bicicleta in scara, mancam in graba de frica sa nu mi-o fure si dupa inca vreo doua ore de pedalat trebui sa ne intoarcem sa o reparam. Venea seara mergeam in casa si el cara pe rand doua biciclete pana la etaju' 7. Si eu sa nu am "timp" sa dau un telefon??