Prima zi...

Astazi a nins pentru prima oara in Cluj. Nins e destul de mult spus. O fulguiala jucausa. Totusi m-a facut sa-mi amintesc de copilarie. Una din cele mai pregnante amintiri din copilarie se refera la cat demult asteptam sa ninga pentru prima oara. Imediat dupa inceperea scolii si de indata cand padurea incepea sa devina aramie, primele ganduri spre zapada imi rasareau in suflet. Vroiam sa ninga. Imi aminteam cat imi place sa ninga. Cred ca si peisajului oraselului meu ma indemna sa imi doresc ca griul ,dureros aproape, al blocurilor si al strazilor sa fie acoperit de imaculatul zapezii.
Dar nu asta era principalul motiv pentru care asteptam sa ninga. Asteptam pentru ca imi placea zapada si pentru ca pe atunci singura mea problema era reprezentata de momentul in care avea sa cada prima zapada. Imediat ce se iveau primi fulgi o stare de neobisnuita bucurie ma cuprindea chiar si daca se intampla sa fiu bolnav in acea zi, totul era mult mai bine daca incepea sa ninga. Principala mea problema era rezolvata.
Astazi am privit fulgii pe geamul bucatariei exact ca pe vremuri in bucataria mamei. Totusi lipsea condensul si mirosul de mancare de acasa. Mi-am zis e gata, a nins deja. Dar nu a mai fost ca pe vremuri, pentru mine mai ramanea un dobitoc de infruntat la serviciu, planuri de vacanta, facturi, examene. Si atunci am inteles inca o data ce parinti minunati am: la fiecare prima ninsoare pe vremuri ei imi impartaseau bucuria, desi sunt sigur ca ei erau pe atunci cei care aveau problemele care imi dau mie de furca acum.
Mi-am promis ca atunci cand va ninge pentru prima oara in anii cand voi fi alaturi de copilul meu, bucuria lui va fi aceasi cu a mea de atunci, de cand stergeam cu latul palmei geamul acoperit de condens. Iar bucuria mea alaturi de el va fi la fel cu a parintilor mei. Gata a nins...

....totusi e al nostru

Am sa incep postul cu o povestire preluata dintr-un stand- up comedy al celor de la DEKO. Povestea descria una dintre metodele prin care femeile ne educa. Nu orice femei, e vorba despre cele ale noastre, pe care le iubim, respectam, tipam la ele sau le rugam frumos. Si pentru ca tocmai am trait un episod prin care mi-am dat seama ca si eu sunt subiectul acestui proces de educare manifestat de catre EA, m-am gandit ca trebuie sa scriu aici.
Povestea celui de la DEKO incepea prezentand debutul relatiei protagonistului show-ului cu actuala sa prietena. In primele intalniri tipa ii spune asa ca din neant " Auzi imi cumperi caine?!?". Neavand cine stie ce istorie impreuna, baiatul, pe care il voi numi 'S' ( 'subiectul' ) o refuza simplu " NU". Gagica 'T' ( 'teroristul' ) accepta usor raspunsul, iar aceasta acceptare il determina pe S sa se gandeasca serios la relatia lor, avand in principiu cugetari de genul " Bai gagica asta stie sa lase de la ea, accepta ceea ce ii spun fara sa fie nevoie de ore de argumente care sa incerce in majoritatea cazurilor sa strapunga zidul de incapatanare (pe care apropo ele o numesc " hotarare" ) ridicat de catre ea si pe care noi nu-l putem strapunge pentru ca intr-o confruntare deschisa cu ele nu avem cum sa castigam deoarece asa suntem noi proiectati, simtim nevoia ca pentru a convinge argumentele noastre trebuiesc sa fie rationale, iar ele considera ca reusita intr-o disputa este asigurata de volumul de cuvinte si tonalitatea cu care sunt acestea reproduse. In fine, impresionat de raspunsul lui T, S decide sa acorde o importanta deosebita relatiei cu T, iar acest lucru se concretizeaza in timp, intr-o relatie de doi ani din care, 6 luni locuind impreuna. Totul minunat, pana in ziua in care T se prezinta in fata lui S si il intreaba din nou relaxata " Ne casatorim?". Doar ca de data aceasta raspunsul lui S nu mai putea fi la fel de simplu decat daca ar fi inceput cu 'D' si s-ar fi incheiat cu 'A iubito!'. Nefiind cazul, a inceput o intreaga teorie menita sa ii explice lui T ca el o iubeste si se vor casatori dar nu e momentul potrivit, ca ar fi bine sa mai astepte, dar ea e o femeie minunata, doar ca el e un bou si e un nehotarat si nu ar vrea ca nehotararea lui sa se rasfranga negativ asupra ei, pentru ca nu ar merita asa ceva fiind o faptura minunata. Dupa aceasta pledoarie T raspunde scurt si calm " Bine". S isi manifesta usurarea si totodata admiratia pentru T. Insa raspunsul lui T este urmat de solicitarea ferma "Atunci imi iei caine". S raspunde bucuros " Sigur, iubito!".
Nu e o poveste stiintifico-fantastica, e o poveste care adaptata, o traim toti. Toti cei care avem iubite, toti cei care le respectam, le tratam ca pe fiinte nu obiecte, toti cei carora ne pasa. Ceilalti nu o traiesc ca nu au cum.
Dar eu am constientizat-o aseara. Povestea e destul de interesanta. Discutia se purta in jurul unui post pe care as fi dorit sa-l fac pe blog. Adaptat raspunsul ei "Poti scrie si sa stii ca eu citesc blogul nostru!" Nu "al tau".... nu "pe care l-ai facut tu"... nu "pe care te exprimi tu"... NU... Direct... "AL NOSTRU. Si atunci am stiut ca trebuie sa-i cumpar 'caine' (e o figura de stil) Dar spiritul egoist din mine a conceput o declaratie de independenta. Cititi tot postul si o sa intelegeti ce s-a ales din ea.
Blogul MEU:
1. Pentru ca asta e in principiu scopul unui blog, jurnal virtual, sa combine intimitatea cu publicitatea, dar in cea ce priveste procesul de creatie aceasta are un caracter exclusiv intim.
2. Pentru a te ajuta l-am denumit "Singur pe Acoperis", nu " Doi pe acoperis", nu "trei", nu "zece", nu "Cu echipa de bob a Jamaicai pe acoperis" sau cu "Iubita pe acoperis", nu, simplu, "Singur pe acoperis".
3. E al meu pentru ca l-am creat singur, fara sa-ti spun, iar post-urile apar in urma framantarilor mele sufletesti, la aparitia carora (a framantarilor) e adevarat participi in mod activ si deosebit de interesant.
4. Pentru ca blog-ul acesta a aparut atunci cand iesirile cu prietenii au devenit ale noastre, cand betiile au devenit ale noastre, cand am ramas fara prea multe in proprietate privata pentru ca au fost transformate in proprietate comuna.

DAR........intotdeauna exista un dar..... Faptul ca ai determinat aparitia acestui post, faptul ca discutia a fost nu doar amuzanta, ci si deosebit de intriganta, fapul ca majoritatea timpului tu esti cea care se loveste de framantarile mele si cele provocate de tine si cele aparute in urma interactiunii cu altii, pentru ca te iubesc si pentru ca primesc iubirea ta ca forma de raspuns, pentru grija pe care mi-o porti, pentru ca mi-ai aratat ca iesirile nu le-ai confiscat abuziv, ti le-am daruit eu pentru ca a ma putea mandri cu tine si pentru ca prietenii mei meritau sa impartasesca bucuria petrecerii macar a unei clipe alaturi de tine. Datorita lor sau pentru toate astea 'probabil' ca blogul este al nostru. Dar te rog.....din cand in cand,mai lasa-ma sa-ti 'cumpar caine'.......

Si Negrul Poate Lumina ...

Astazi de dimineata am deschis calculatorul si am citit ca de obicei presa. Doar ca astazi a fost altfel decat rutina zilnica in care aflu cine s-a mai certat cu cine, cat de inculti sunt cei care ne conduc si cat de usor le este sa-si ceara scuze pentru asta, cu cat a visat Becali ca-l vinde pe Radoi sau ce mai zice matusa verisoarei bunicii din partea mamei lui Dani Otil despre relatia cu Raduleasca.
Pierduse CFR si nu aveam chef de citit declaratii care sa-mi alimenteze si mai tare stare de rau in care ma simteam, asa ca am sarit peste ziarele de sport. Deschid Jurnalul. Citesc primul articol si plec in bucatarie. Imi tiuie urechile sau cel putin asa imi pare. Am uitat ca a pierdut CFR, nu-i din cauza asta. Ma imbrac si plec la serviciu. Zgomotul din capul meu incepe sa se limpezeasca dar nu reusesc sa-mi dau seama ce se intampla. Ajung la serviciu si urmaresc stirile de la ora 13:00. Mi se ridica pielea pe mine, lacrimi imi apar in coltul ochilor si nu pot sa-i raspund intrebarii unui coleg. Imi inclestez maxilarul si imi strang pumnii ca intr-un pseudo- proces de imbuteliere. Asimilez ceva, invat o lectie pe care nu o voi uita niciodata. O lectie a carui manual este reprezentat de cel putin un mileniu de suferinta, umilinta, durere, munca, triumf, dorinta de supravietuire. Nu sunt sigur ce am invatat. Sa spun bun simt, pare putin si oricum nu cred ca imi lipsea in vreun fel, sa spun iubire pare kitchos putin profund. Nu-i gasesc o denumire, dar identific in vartejul de simtaminte ce imi cuprinde trupul, mintea, sufletul mandrie, cultura, iubire, bun simt toate astea generate de o victorie. Victoria obtinuta impotriva celor multi, rai, neghiobi, inculti sau doar nestiutori, nepasatori.
Imi lamuresc sunetul din urechi si imi apar imagini din cultura mea generala: de la clasica trasura cu minunata femeiusca pe banca din spate cu umbreluta deasupra capului sa o fereasca de soare, sarutata pe tenul sau alb neajuns de soare de partenerul ei de plimbare prin cultura de bumbac de pe proprietatea familiei si care impinge cu un bat un baietas negru cu hainele murdare nemultumita de modul in care acesta struneste caii, pana la scene infioratoare cu focuri in noapte si siluete albe in jurul cate unui streang, fluturandu-si cearceafurile taguite KKK.
Barack Hussein Obama este cel mai puternic om din lume. Si e negru... Si il inlocuieste pe un cocosat semi retardat care parca este intruchiparea stereotipului celor care i-au subjugat de secole pe negrii. E cu bun simt, de o cultura indiscutabila si este iubit de alegatori pentru integritatea sa.
Sa fie inceputul unei noi epoci. Unei noi ere.
Cei din generatia parintilor mei se intrebau ce faceau cand au auzit ca a fost asasinat J. F. Kennedy. Cei mai mari ca mine si cu care am copilarit eu se intrebau ce faceau cand au auzit ca a fost asasinat Kurt Cobain. Eu m-am gandit de multe ori ce faceam cand am auzit ca a murit 2Pac Shakur(puneam niste carioci intr-un penar cu roboti ca lunea urma sa incep cls a 4-a). Tot eu ma voi intreba peste numai cativa ani unde eram cand am auzit de World Trade Center la 11 Septembrie. Generatia de dupa mine cu siguranta ar trebui sa se intrebe ce faceau cand au aflat ca Obama a devenit presedinte.... Eu sigur stiu ce faceam...