Din nou sub clopotul de sticla

Cand am plecat din Lupeni acum 4 ani pentru a veni la facultate lasam in urma lumea mea si ma indreptam alaturi de tatal meu spre marea incercare. Ciudat e ca, inca imi rasuna in urechi celebra replica a lui Ilie Moromete cand pleaca cu fiul sau pentru a-l duce pe acesta din urma la scoala: " Dar unde mergem noi mah, Niculae?". Asa simteam si eu atunci. Ce era in sufletul tatalui meu nu as putea spune. Si am ajuns in Cluj, am invatat sa traiesc singur, sa supravituiesc, sa ma imprietenesc, sa iubesc, sa muncesc. De aceea sunt atat de indragostit de orasul asta, deoarece el pentru mine e suma tuturor acestor trairi, sentimente, amintiri. E lumea mea. Si am inceput sa merg din ce in ce mai rar la Lupeni. Acum am intrat, cred intr-un ritm al mersului la ai mei:de Pasti si de Craciun...sau de Anu' Nou. Voi merge si anul asta de Anul Nou. Un alt revelion la Lupeni. Spiritul sarbatorilor il voi simti acolo. Voi simti magia iernii la Straja cand ma voi bucura de aerul curat, peisajele superbe si unde ma voi putea simti liber alunecand rapid pe partii cu zapada afanata. Va fi grozav....
Dar asta e fata de iarna, de sarbatoare a locurilor mele natale. Probabil ca iarna e singurul moment in care ti-ai dori sa locuiesti acolo. Probabil.... E cert insa ca lucrurile sunt mult mai complicate decat spoiala asta cu iz de feerie pe care iarna are darul de a o arunca pe fata Vaii Jiului si pe fata Lupeniului in special. Dincolo de ea... Raman copiii fara cultura, fara instruire pentru ca ori au ramas fara tati in accidentele din mina, fie parintii lor au fost prea inrobiti de patima alcoolului incat sa mai aibe timp sa-i educe. Vor ramane pustoaicele prea putin dezghetate incat sa poata refuza Opel-urile Kalibra, Seat Leon-urile, Ford Focus-urile Combi sau Volskwagen-urile Golf 4 cu numere cu I, cu E sau F si cu accentul de I sau S, frustrarile, spaimele si lipsurile celor prea obositi, batjocoriti de munca pe meleagurile cu I, cu E sau F si care vin spre a si le revarsa asupra celor ce au ramas acolo, la Lupeni. Raman oamenii inraiti de saracie, certaretii de la cozi, cozile micului oras, in ritmul vietii molcom al unei asezari de 25.000 de oameni. Vor ramane tigani, modele pentru copii, pustoaice si soferi de masini inmatriculate cu I, E sau F. Raman saluturile dese pe strada, distantele ce imi par scurte oriunde m-ai trimite. Ramane uimirea fata de valoare preturilor din baruri, cafenele, cinema. Uimirea nu vine ca urmare a spiritului meu parvenitpe care nu il am si nu il manifest(daca e altfel impuscati-ma va rog, cu sange rece ca o merit). Vine din obisnuinta preturilor mari de care ma lovesc zi de zi. Cand merg acasa ma simt in pizzeria orasului (retineti, e la singular) ca intr-un imens outlet cu lichidare de stoc la Quatro- Stagioni si Cola la 0,25l. Raman toate astea. Nimic nu s-a schimbat. E un urias clopot de sticla, ce izoleaza totul de schimbarile in bine din exterior si ii sufoca usor, usor pe cei dinauntrul lui. Doar iarna il decoreaza cu frumoase flori de gheata.